Adevărul despre rezistența anticomunistă: Între mistificare ideologică și demnitate istorică
Tranziția platformei Uniți Schimbăm către un spațiu de conectare și colaborare civică ne obligă să ne privim trecutul cu ochi lucizi, mai ales atunci când în discuție este rezistența anticomunistă din România. Istoria nu este un instrument de propagandă și nici un teren de vânătoare pentru curentele care încearcă să rescrie faptele conform agendelor politice actuale.
Recent, un articol publicat de președintele Nicușor Dan a stârnit dezbateri intense în spațiul public cu privire la evenimentele din anii ’50 și episoadele de colaborare dintre exilul românesc și CIA. Reacțiile venite din zona curentelor de tip woke sau neomarxist au adus în prim-plan o veche teză reducționistă: o încercare agresivă de a minimaliza amploarea fenomenului și de a pune în mod forțat semnul egal între întreaga mișcare de opoziție și fascism sau legionarism.
Pentru a demonta aceste mituri periculoase și pentru a așeza faptele pe fundamentul bunului simț și al rigoarei istorice, preluăm integral analiza detaliată publicată de juristul Alexandru Cristian Surcel. Este o radiografie esențială a cronologiei demnității românești, care demonstrează că lupta împotriva totalitarismului roșu a fost una de anvergură și nu a fost confiscată de o singură ideologie.
Alexandru Cristian Surcel: DE CE LUPTA CU FASCISMUL NU AR TREBUI SĂ ELUDEZE BUNUL SIMȚ
Ar fi multe de spus despre articolul publicat de președintele Nicușor Dan pe canalul american conservator, ceea ce în prezent e cam totuna cu #maga, NEWSMAX . S-a vorbit destul de mult ieri pe tema asta, începând cu utilitatea acestui demers. Legat de asta însă, eu o să-i acord președintelui beneficiul unui oarecari prezumții că Excelența Sa este într-adevăr de 100 de ori mai informat decât mine cu privire la dedesubturile proceselor care au loc în prezent în politica internațională. Poate că există motive legitime pentru care ND este atât de curtenitor cu președintele SUA Donald J. Trump , cu administrația acestuia și cu mișcarea #maga și nu la fel de săritor la inițiativele europene.
O exista o afinitate ideologică, cum cred unii, dar de asemenea nu pot să nu observ că după ieșirea din scenă a lui Orbán Viktor , care servea de scuză perfectă pentru temporizarea integrării Ucrainei în Uniunea Europeană, reprezentanții Germaniei, Franței, Poloniei ș.a.m.d. au început să facă declarații mult mai rezervate decât cele din perioada în care oricum orice integrare era blocată de Budalesta. Și nu pot să nu fac o paralelă cu anii deloc puțini în care mai întâi Olanda, apoi Austria au ținut România la ușa Schengen, deși țara noastră îndeplinea toate criteriile tehnice. Intuiția îmi spune că erau mai multe țările care doreau amânarea integrării României și Bulgariei în Schengen, dar ca să nu se creeze senzația că aceste țări sunt puse la zid, una sau două țări își asumau singure veto-ul. Prin urmare, poate că președintele a aflat din rapoartele și analizele serviciilor secrete că protecția europeană pentru România, la acest moment, nu se ridică la nivelul oferit de parteneriatul strategic cu SUA, chiar și așa reinterpretabil cum vede președintele Trump toate aranjamentele externe ale Washingtonului.
Bun, dar pe unii dintre cei care au comentat ieri pe marginea articolului publicat de președinte nu i-a preocupat decât referirea acestuia la episodul cu legionarii antrenați și parașutați de CIA în anii 1950-1953 și în general la rezistența armată anticomunistă, care a beneficiat de un anumit sprijin american. O mostră foarte woke este cea din pozele alăturate, care consemnează faptul istoric real că la începutul anilor ’50 a existat o colaborare între exilul legionar și CIA, dar vine și cu afirmații speculative sau de-a dreptul mincinoase, cum că parașutiștii ar fi fost agresorii de la Holocaust, că rezistența anticomunistă din România ar fi fost anemică, că legionarii implicați în aceasta ar fi luptat ca să instaureze o altfel de dictatură și că au existat și români care au luptat pentru democrație, dar memoria rezistenței a fost confiscată de neolegionari.
O prima observație: aproape niciodată nu vedem considerații similare în legătură cu mișcările de rezistență antifasciste și antinaziste, începând cu republicanii din Spania și terminând cu partizanii lui Tito din Iugoslavia, deși aceste mișcări aveau o componentă considerabilă comunistă și stalinistă, care în unele cazuri chiar a luptat pentru înlocuirea unui regim totalitar cu celălalt (ceea ce chiar s-a întâmplat în Iugoslavia și Albania; în Grecia de la asta a pornit un război civil imediat după retragerea naziștilor; Republica Spaniolă în anii războiului civil era condusă efectiv de comisarii sovietici care instauraseră stalinismul și de acolo i-a venit inspirația romanelor sale unui voluntar britanic din Brigăzile Internaționale pe nume George Orwell; în Parisul insurgent din august 1944 s-au constituit tribunale extraordinare în stil stalinist fără nicio bază legală, care au executat sute de oameni, colaboraționiști adevărați sau închipuiți deopotrivă). Pur și simplu, toți rezistenții antifasciști din perioada celui de-al doilea război mondial sunt apreciați pentru lupta lor împotriva hidrei hitleriste, indiferent de ideologia lor și dacă erau democrați sau adepți ai unor partide, mișcări și curente extremiste. Nimeni nu aduce Gulagul sau Holodomorul în discuție pentru a combatere memoria rezistenței.
Aceasta este o scindare nefericită între afirmația cu pretenții istorice și morale și bunul simț. În momentul în care se aplică o dublă măsură, în care ipocrizia este pe față, efectul nu poate fi decât un fel de lehamite sau de iritare. Mesajul care se dorește a fi transmis se pierde. De fapt, președinția lui Donald Trump, #maga, saluturile fasciste ale lui Elon Musk, ascensiunea populismului de dreta în toată Europa sunt o consecință directă a ipocriziei „corecte politic”, a dublei măsuri între extreme și a aberațiilor #woke despre cum un om se poate declara ghiveci cu flori că așa are el chef și trebuie nu doar să i se accepte asta, dar să i se dea și anumite privilegii instituite pentru ghivecele cu flori.
Așa că hai să luăm un pic la bani mărunți lucrurile spuse despre pasajul referitor la rezistența anticomunistă din articolul președintelui nostru:
1. Parașutiștii recrutați, antrenați și trimiși de CIA în România în 1950-1953 erau agresorii din timpul Holocaustului românesc și oricum rezistenții proveniți dintre legionari luptau să instaureze o altfel de dictatură. Prima e o afirmație care trebuie dovedită. Unii poate au fost vinovați de participare la crimele împotriva evreilor, dar în toamna anului 1940 Mișcarea Legionară ajunsese să aibă între 500 de mii și un milion de membri. Cei mai mulți, ca mai târziu și cei mai mulți dintre cei 4 milioane de membri ai Partidului Comunist Român de la nivelul anilor 1988-1989 nu au fost implicați în crime. Simpla tratare a apartenenței la ML într-o anumită perioadă a vieții drept un stigmat perpetuu și o condamnare a tot ceea ce a făcut și a atins acel om vreodată este fundamental incorectă. Unii oameni rămân tributari toată viața unei alegeri greșite, dar cei mai mulți le depășesc pe măsură ce vârsta și viața îi fac mai înțelepți. Și chiar și în cazul celor care nu se schimbă, nu tot ceea ce fac într-o viață de om este rău și condamnabil. De exemplu, fostul membru al Frăției de Cruce (organizația de tineret a ML) care avea să devină mitropolitul Bartolomeu Anania, când s-a aflat printre liderii grevei studențești din iunie 1946, milita pentru menținerea regimului Constituției democratice din 1923, nu pentru restabilirea statului național legionar; când Grupul Carpatin Făgărășan condus de Ion Gavrilă Ogoranu, fost comandant al Frăției de Cruce de la Liceul „Radu Negru” din Făgăraș, a descins la Cabana Bâlea Lac în 1952, a anunțat că partizanii reprezintă ultimul colț rămas liber din Regatul României, nu din statul național legionar. Și exemplele pot continua.
2. Rezistența a fost anemică. O teză pe care o promovează nu doar stânga woke, ci și moștenitorii Securității comuniste. O să trec în revistă doar principalele fapte, lăsându-vă să trageți singuri concluziile:
a. Rezistența armată anticomunistă nu este, cum se credea mult timp, un fenomen unic românesc. Au mai existat astfel de mișcări concomitent în Polonia, țările baltice, vestul Ucrainei, RSS Moldovenească (organizații precum Arcașii lui Ștefan și Organizația Naționalistă Basarabeană), Albania și ceva mai târziu în Cuba. Dar în România vorbim de cea mai mare durată. Ea începe în vara anului 1944 ca o operațiune sprijinită de armata română în Bucovina parțial ocupată de sovietici și se termină în Banatul montan în 1962, când niște braconieri îl asasinează pe Ion Banda, ultimul partizan care nu fusese capturat și nici nu se retrăsese într-o ascunzătoare. Între aceste momente au existat procesul organizației Glasul Sângelui în 1945, procesul Sumanelor Negre, conduse de fostul lider al Gărzilor Iuliu Maniu) în 1946, creșterea în amploare a mișcării de partizani sub efectul epurărilor din armată din 1945, 1946 și 1947, a valurilor de arestări care debutează în 1948 si a colectivizării forțate care este declanșată în 1949, reprimarea completă a rezistenței din Munții Apuseni în 1957, lichidarea ultimului grup organizat, Haiducii Muscelului, al fraților Arnăuțoiu, în 1958, eliminarea ultimilor partizani din Bucovina în 1961. Documentele Securității enumeră până pe la 1300 de grupuri de partizani în aproape toată țara, cu ample rețele de sprijin în rândul populației; numărul celor căzuți în lupte este estimat undeva la 10 mii.
b. Rezistența regelui Mihai I, a guvernului democratic condus de Nicolae Rădescu și a partidelor istorice, care anterior reușiseră să înlăture regimul de dictatură militară cu accente fasciste al mareșalului Ion Antonescu, din februarie 1945 în anul 1947, când mai întâi partidele istorice sunt suprimate și liderii lor arestați, apoi regele e forțat să abdice. Momente semnificative: greva regală, participarea delegației românilor liberi la Conferința de pace de la Paris din 1946, alegerile de la 19 noiembrie 1946. Această rezistență va continua însă prin nuclee de foști deținuți politici, precum cel din jurul lui Corneliu Coposu, care în 1987 reușește să înscrie PNȚ în Internaționala Creștin Democrată.
c. Marele protest promonarhist de la 8 noiembrie 1945 inițiat de organizațiile de studenți ale PNȚ și PNL, urmat, după atacurile gărzilor muncitorești asupra căminelor studențești, de greva studenților de la Cluj din iunie 1946.
d. Răscoalele țărănești în reacție față de colectivizarea forțată dintre 1949 și 1962. Unele au avut conexiuni cu mișcarea de rezistență armată, altele nu. Per total, luate împreună, acestea au avut o pondere similară răscoalei din 1907.
e. Rezistența din exil, din jurul Comitetului Național Român cu atribuții de guvern în exil, care a funcționat la Washington, cu sprijinul SUA, din 1948 în 1975. După desființarea acestuia sub președintele Gerald Ford, apar structuri precum Consiliul Național Român de la Paris (1980) sau Uniunea Mondială a Românilor Liberi, fondată în 1984 de Ion Rațiu.
Exilul legionar, care începe prin 1941 și dă naștere inclusiv guvernului în exil de la Viena din decembrie 1944- aprilie/mai 1945, reprezintă o istorie distinctă și destul de mocirloasă, inclusiv de colaborări cu regimul comunismului național din perioada Ceaușescu.
f. Mișcarea studențească din octombrie-noiembrie 1956 ce a culminat cu protestele de la Timișoara, parte a contagiunii începută cu revoltele din Polonia și continuată cu revoluția din Ungaria.
g. Marșul studențesc de la București din Ajunul Crăciunului 1968.
h. Greva minerilor din Valea Jiului din 1-3 august 1977.
i. Mișcarea disidentă condusă de scriitorul și fostul deținut politic Paul Goma în anul 1977, primă manifestare a creșterii fenomenului disidenței din țările socialiste după intrarea în vigoare în 1975 a pachetului referitor la drepturile omului adiacent Actului Final de la Helsinki.
j. Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, Silviu Paraschiv, 1979.
k. Greva minerilor de la Motru din 1980.
l. Disidențele Doinei Cornea, lui Radu Filipescu, Mircea Dinescu etc. în anii ’80.
m. Revolta studențească și greva de la Întreprinderea Nicolina, Iași, februarie 1987.
n. Protestul de la demolarea bisericii Sf. Vineri din București, vara anului 1987.
o. Revolta de la Brașov din 15 noiembrie 1987.
p. Protestul prin autoincendiere al lui Liviu Babeș, după modelul lui Jan Palach (Praga, ianuarie 1969), pe pârtie la Poiana Brașov, în ianuarie 1988.
q. Ziarul manifest clandestin Luneta, care era tipărit în secret de un grup de muncitori tipografi de la Casa Scânteii (Palatul Presei Libere, azi) și împrăștiat cu ajutorul unor dispozitive explozive cu carbid, în cursul anului 1989. A provocat un incident diplomatic major între România și Ungaria după ce un astfel de dispozitiv a fost agățat de o mașină a ambasadei maghiare, despre care grupul Luneta habar nu avea cui aparține, iar Ceaușescu a crezut că manifestele contra regimului reprezintă o operațiune a serviciilor secrete maghiare.
r. Revoluția din 1989 și evenimentele anului 1990, în special protestul cu ocupare din Piața Universității, care duc la disoluția regimului comunist; însă spre deosebire de celelalte state socialiste europene cu pierderi de vieți omenești.
În 1979, 1983-1984 și 1988-1989 au existat și evenimente punctând evoluția unei anemice opoziții interne în cadrul regimului comunist, dar nu o detaliez pentru că nu urmărea revenirea la democrație, ci doar o reformare a sistemului.
De asemenea, las deoparte faptele din Republica Moldova de azi; deși aparțin aceleiași istorii a românilor, sunt oarecum separate de subiectul acestei postări.
3. Memoria rezistenței anticomuniste a fost confiscată de neolegionari. De fapt, aici converg două interese a două curente teoretic antagonice: cea a nostalgicilor Mișcării Legionare care încearcă într-adevăr să acrediteze ideea că aceasta ar fi fost principala purtătoare a idealului de libertate în bezna totalitară, precum și cea a stângii neomarxiste a cărei înrudire ideologică cu mișcările comuniste și anarhiste din secolul trecut o face să caute să minimalizeze importanța rezistenței anticomuniste, eventual să o împingă spre zona nefrecventabilului. Ține și de negaționismul crimelor comunismului: prezentarea opozanților comunismului drept eminamente fasciști justifică într-o anumită măsură crimele în masă, deportările, încarcerările, munca forțată în regim de exterminare, foametea indusă cu intenție de stat și celelalte abominații prin care comuniștii încercau să „reeduce” societatea.
Dar dacă intrăm în detalii, vedem că această afirmație e falsă. Inclusiv mișcarea de rezistență armată, cel mai des invocată în această chestiune a rezistenților legionari (încă dinainte de 1989), era formată cu precădere din foști ofițeri și subofițeri epurați fără apartenență politică anterioară și țărani care se opuneau colectivizării, iar dintre cei cu trecut politic erau și legionari, dar și foarte mulți țărăniști, liberali și chiar și unii social-democrați.
Conexiunea cu realitatea prezentului: „Legionarificarea” ca instrument de cenzură și reeducare modernă
Argumentele expuse de Alexandru Cristian Surcel sunt demonstrate nu doar la nivelul analizei istorice, ci și prin modul profund pervers în care se încearcă, în mod activ și sistemic, devalorizarea memoriei naționale în viața publică actuală. Această dinamică îngrijorătoare este demascată punctual de Cristina Elena Andrei, care definește acest fenomen contemporan drept o „legionarificare” forțată și răuvoitoare a întregului curent anticomunist din România.
Conform Cristinei Elena Andrei, asistăm la o asimilare forțată a oricărei forme de opoziție civică istorică cu mișcarea legionară. Este o metodă de lucru preluată direct din manualele Securității comuniste din anii ’50, rafinată în timpul Mineriadelor din anii ’90 (când tinerii din Piața Universității erau catalogați drept „legionari” de regimul Iliescu) și aplicată astăzi cu o intensitate sporită.
Pentru a înțelege cum funcționează această neutralizare sistemică a memoriei, este de ajuns să privim dovezile incontestabile pe care Cristina Elena Andrei le aduce în sprijinul acestei realități, arătând cum este atacată, direct sau indirect, rezistența anticomunistă:
- Asimilarea răuvoitoare: Se încearcă o asimilare totală, nediscriminatorie, a rezistenței armate cu mișcarea legionară, deși s-a dovedit că opozanții proveneau din toate straturile sociale și politice (țărăniști, liberali, ofițeri fără partid).
- Legitimizarea „justiției” comuniste: Se validează în mod absurd procesele tribunalelor poporului ale regimului criminal comunist, care au condamnat pe bandă rulantă opozanți ai regimului, catalogându-i în mod fals ca „legionari”.
- Anularea statului de drept și refuzul reabilitării: Sunt blocate sistematic acțiunile de reabilitare juridică a unor personalități simbolice. Exemple dureroase sunt respingerea recunoașterii statutului de opozant în cazul disidentului Gheorghe Ursu, anularea reabilitării lui Mircea Vulcănescu sau catalogarea abjectă a victimelor Experimentului Pitești ca „legionari care se torturau între ei”.
- Sabotarea instituțională a memoriei: De la blocarea și devalorizarea ideii unui „Proces al Comunismului” (în ciuda rezoluțiilor europene explicite și a declarării regimului ca ilegitim în 2006) și până la sabotarea constantă a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului (IICCMER) și a demersurilor istoricului Marius Oprea, statul român blochează activ recuperarea adevărului. Proiectul Muzeului Ororilor Comunismului este amânat constant, iar studierea obligatorie a acestei istorii în școli a fost tergiversată ani de zile.
- Pângărirea simbolurilor democratice și cenzura modernă: Figuri uriașe ale democrației românești, cum sunt Iuliu Maniu sau Seniorul Corneliu Coposu, sunt supuse astăzi unei profanări simbolice. Parlamentul a respins inițiative pentru comemorarea eroilor din mișcarea de rezistență, iar guvernul a evitat declararea oficială a „Anului Iuliu Maniu” pe motiv că acest gest „ar amenința stabilitatea macroeconomică și ratingul de țară”. În paralel, algoritmii marilor platforme de socializare cenzurează sau șterg postările dedicate memoriei acestora.
Concluzie: Miza este viitorul nostru civic
Această argumentație duală ne demonstrează că miza nu este doar o dispută academică despre evenimente din urmă cu 70 de ani. Miza este chiar libertatea și conștiința noastră civică din prezent.
Atunci când acceptăm „legionarificarea” anticomunismului, acceptăm de fapt rescrierea istoriei după bunul plac al noilor ideologi totalitari. Distrugerea memoriei lui Iuliu Maniu, cenzurarea lui Corneliu Coposu, ignorarea suferinței țăranilor răsculați sau a partizanilor din munți nu sunt simple coincidențe administrative, ci pași conciși dintr-o strategie de demobilizare civică. O societate fără modele de rezistență este o societate fragilă, mult mai ușor de controlat și de manipulat.
Pentru platforma Uniți Schimbăm, recuperarea acestor momente istorice nu reprezintă doar un exercițiu de arhivă. Este datoria noastră morală de a oferi noii comunități civice repere curate, asigurându-ne că rezistența anticomunistă este înțeleasă în adevărata sa complexitate. Demnitatea umană și lupta pentru libertate nu pot fi confiscate de nicio ideologie, indiferent de ce parte a baricadei politice s-ar afla ea.
Notă editorială: Acest material are la bază analizele istorice și publice semnate de Alexandru Cristian Surcel și Cristina Elena Andrei. Pentru structurarea, corectura și adaptarea formatului în conformitate cu standardele jurnalistice ale platformei Uniți Schimbăm, s-a utilizat asistență tehnologică bazată pe inteligență artificială (AI).
Fii la curent cu impactul nostru
Articole Recente
